Prima femeie regizor, Di Trevis, prezentă pentru a doua stagiune în programul Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște, ne-a oferit un interviu în exclusivitate pentru Oficial Media referitor la Premiera piesei Richard al treilea ce va avea loc sâmbată, 3 octombrie la ora 19:00 în Sala Mare a teatrului. Pregătirile pentru punerea în scenă a acestei piese au durat aproape un an, așa cum ne-a declarat Di Trevis într-o conferință de presă. O muncă titanică și minuțioasă.
Am început să lucrez la acestă piesă acum un an, când discutam cu domnul Ranin despre cum ar trebui să gândească distribuția în piesa Richard al III-lea care este al doilea cel mai lung text al lui Shakespeare și are o distribuție de 29 de personaje care trebuia realizată în 15 actori. Când m-am întors la Londra am lucrat două luni pentru a tăia textul, pentru a fi fezabil în aceste restricții. Spectacolele care se fac după Richard nu se fac cu textul integral deoarece este foarte complex. Avem doar un script scris, un memorium al lui Shakespeare, deoarcece scenariul original s-a pierdut, ne rămâne textul scris. Am lucrat cu cinci versiuni diferite ca să fac un text al meu. Apoi am lucrat cu traducerile, încă trei luni de muncă, iar apoi am facut propria compilație care conține toate ideile vizuale din toate spectacolele. Este mult de muncă să faci Shakespeare și mai ales să-l pui în scenă în altă limbă. Repetițiile din Târgoviște au început de două luni. (Di Trevis)
Partea I
Oficial Media: De când timp sunteți în Târgoviște?
Di Trevis: Din 4 August, deci de două luni.
OM: Dar ați mai fost aici și înainte, am dreptate?
DT: Am venit în primăvară, în Mai, pentru a ajuta pe partea de casting și să mai lucrez la texte și pregătiri. Mircea și Ranin au venit în Londra în primăvară, în Martie, și am fost la Stratford unde le-am arătat teatrul și i-am introdus în domeniul dramaturgiei și alte elemente conexe. Bineînțeles, am fost în Târgoviște și anul trecut.
OM: Ce fel de colaborare ați avut cu alte țări? Și aici ne-ar interesa să cunoaștem experiența dumneavoastră în ceea ce privește elementele ce țin de religie, cultură, ritualuri ale diferitelor țări în care ați lucrat.
DT: Am lucrat intens în Anglia, desigur, și în America. În America am lucrat pe Coasta de Est și de Vest, în două școli importante de dramă. Am lucrat în Franța, Germania, Austria, România, Australia, Cuba, în Orientul Mijlociu, în Palestina și cam atât.
OM: Simțiți diferența când sunteți aici sau când mergeți în altă țară, să spunem Palestina?
DT: Într-o oarecare măsură da, dar adevărul este că odată ce te aflii în interiorul teatrului este aceeasi lume teatrală oriunde te-ai afla. Când am lucrat în Viena i-am spus manager-ului: „Știi, noi vorbim aceeași limbă, pentru că vorbim teatru.” Astfel elementul esențial pe care aș vrea să îl găsesc când merg într-o țară străină sunt oameni cu care să rezonez în ceea ce privește estetica. Ceea ce se leagă de cultură, desigur, însă face referire și la ceva foarte dificil de definit precum: ce găsești tu personal a fi frumos, ce anume își lasă amprenta asupra ta, care sunt elementele autentice pentru tine, ce îți provoacă emoție. Iar acestea pot fi găsite într-un teatru mic din Palestina, unde oamenii se străduiesc să supraviețuiască sau într-o lume glorioasă dintr-o Universitate din America. În final, totul ține de estetică și abilitatea ta de a-ți îndeplini sarcinile. De obicei, când merg în diferite locuri, oameni sunt optimiști cu privire la munca mea.
OM: Ați spus dimineață, la conferința de presă, că această piesă pune accentul pe importanța textului. Cum ați reușit să lucrați cu actorii, să creați versul, rămânând în același timp fidelă textului?
DT: Eu insist ca actorii să ofere autenticitate textului. De asemenea, când te confrunți cu Shakespeare nu intră în discuție limbajul obișnuit precum „Ai dori o cească de cafea? Da, arăți foarte bine. Oh, pantofii tăi sunt fabuloși”-nu este limbajul din cotidian. Este vorba de un limbaj elevat și atunci abilitatea este de a transmite această formă a limbajului scrisă în vers și a-i oferi autenticitate. Jean-Paul Sartre spunea că teatrul nu are atât de mult de-a face cu realitatea, ci cu adevărul. Iar acesta este un lucru minunat să fie spus.
OM: Dacă textul își pierde adevărul, ar putea fi găsit în limbajul nonverbal?
DT: Nu, nu îl poți extrage de nicăieri. Trebuie să ofere sens versului. Vedeți, trăim într-o societate care se bazează pe sunetul de un minut. Înșiși politicienii pun accent pe acest lucru. Suntem generația sunetului. Și este o generație cu predilecție spre senzație, în detrimentul sensului. Și în fiecare aspect al artelor s-a produs o mișcare mai degrabă către senzație decât spre sens: în artele moderne, în muzica modernă, chiar și în politică. Utilizarea greșită a limbajului este oribilă. Sunt multe tehnici implicate, dar actorul trebuie să dețină adevărul emoțional, să vorbească versul și nicio scriere nu reușește să exprime adevărul și complexitatea, precum scrierile lui Shakespeare. Desigur sunt și alți autori care reușesc să exprime un adevăr minunat. Prin intermediul rezonanței cuvântului atât actorul, cât și spectatorul reușește să își îmbogățească experiența.
OM: Așadar, sunteți un expert în comunicare.
DT: Da, aș putea spune că aceasta este una dintre marile mele pasiuni. Și cred că este o lipsă a comunicării, motivul care stă la baza răului în lume.
OM: Când ești un expert în comunicare, cum sunteți dumneavoastră, cunoști cum să utilizezi sunetul, culorile, textul într-o manieră care face ca mesajul să nu fie doar transmis, ci să ajungă direct în inimile spectatorilor.
DT: Într-adevăr. Nu cred în a verbaliza pentru audiență. Mă aștept ca audiența să răspundă la fel de inteligent și sensibil ca mine, pentru că poate face acest lucru.
OM: Este posibil să găsim în piesele dumneavoastră o interpretare diferită a mesajului, astfel încât și publicul mai puțin informat să îl poată recepta?
DT: Da. Îmi amintește de o prietenă a mea care scria într-o rubrică a unui ziar, răspuns la problemele oamenilor. Și o tânără femeie din clasa de jos care se afla undeva la periferia Londrei scria: „M-am măritat cu un bărbat mai în vârstă decât mine și acum mă aflu în agonie, fiindca m-am îndrăgostit de fiul lui”, iar prietena mea a spus că poate scrie un singur cuvânt „Freda”. Drama implică o experiență emoțională în care orice persoană se poate regăsi. Toți înțelegem frica morții, invidia, ambiția. Înțelegem sentimentul de a dori ca alți oameni să ne aparțină. Toate aceste emoții pot fi comunicate oamenilor și dacă ei le trăiesc prin intermediul teatrului, atunci simt că sunt o parte a poveștii și nu se află în afara ei. Ei înțeleg că cineva ca Shakespeare spune și a spus timp de 450 de ani „Știu ce simți.” De exemplu, dacă lucrez Richard al III-lea, primul lucru pe care îl spun actorului este „Cum crezi că se simte să fii Richard al III-lea ca mic băiat?” De unde își lua mândria sau puterea? Era din faptul că a fost soldat, din luptă? Și apoi, când îl întâlnim pe Richard, fratele său a învins inamicul și este un timp de pace, dar acest timp de pace este teribil pentru Richard, pentru că nu își găsește locul în societate, vorbește despre faptul că nu poate dansa, femeile nu îl privesc, până și câinii latră la el pe stradă. Așadar, începe un proces al descoperirii motivului pentru care un om cu o dizabilitate fizică poate dezvolta și o dizabilitate emoțională.
În Războiul Civil din Spania, era un general, Astray, care suferea de o dizabilitate, iar sloganul său era „Trăiască moartea!” și a spus despre republicanii cu care se lupta „Dacă mor și sunt îngropați, îi dezgropăm și îi omorâm din nou”. Iar Unamumo, un filozof spaniol i-a transmis: „Acest slogan este la fel de instabil ca tine!”
Cristi Iordache & Oana Maria Grigore
Traducere: Roxana Iordache