Marcela Motoc nu a oferit un spectacol ci o geneză. Oamenii vor uita de meciuri, de shoping, de mânie, de tristețe nefondată, de traficul nebun, de claxoane, de coada la taxe… vor ignora multe din cele ale oamenilor morți cu inima și vor renaște pentru a atinge și a zâmbi pe și cu cei dragi. Lumea se poate schimba dacă cineva pe scenă vrea asta. Cam asa…începeam articolul ”Marcela Motoc și fenomenul FATA DIN CURCUBEU de Lia Bugnar”.

Am avut privilegiul ca după a treia reprezentație să stăm de vorbă cu actrița Marcela Motoc, într-o conversație liberă-și să aflăm mai multe, trecute, prezente și viitoare, din scenă și din afara ei.
Marcela Motoc: E o mare bucurie să joc la Targoviște. Sună a clișeu, dar chiar e! Spectacolele aici au o energie bună, aș zice chiar că-mi ies mai bine pentru că e un flux, o empatie… o energie care „vine, vine, vine, calcă totul în picioare”, vine de la public, vine pe cai mari, și se simte! Sunt măgulită la modul propriu. Si sincer. Îmi place mult să vin să joc aici. Nu știu dacă e publicul altfel, vezi tu, poate că în București sunt mai multe oportunități, mai multe teatre, lumea e poate mai puțin flămândă de teatru, aici se simte bucuria lui „primesc” si atunci cu atat mai mult parcă ai de dat… nu știu cât de bine reuăesc să mă exprim…
Cristi Iordache: Încerci să fi modestă, cred că procentul la care te referi tu este mic, este 20%, aici e impactul tău ca actor, faptul că oamenii vin a doua oară, faptul că vorba s-a dus și deja gândește-te că avem de trei ori mai mulți spectatori decât ultima dată. Oamenii vorbeau de tine în foaier, deși trebuie să recunoaștem că și textul este ofertant.
M.M.: Păi de mine, de mine vorbeau, că sunt singură pe scenă, n-am concurență! Glumesc. Mie mi se pare că un regizor e cu atât mai bun cu cât pune în valoare actorul. E vorba de cum te pune pe tine în pagină și eu fără Lia nu aș fi putut să capăt sau să am nuanțele și toate subtextele pe care ea le-a dat din scriitură, ea știe cel mai bine ce vrea să scoată din textul acesta. Și singură nu aș fi putut. Iar faptul că e actriță ajută mult, o ajută la scriitură, îți dă de jucat.
C.I.: Și am mai observat un fenomen și cred că l-a gândit bine Lia Bugnar, relația cu spectatorul, să îl ți tot timpul alături de tine, pentru că tu intri pe un ritm banal, începi lent, începi cu replici oarecum cotidiene, în cotidianul acesta prăfuit, mai apoi începi să ridici ritmul, ajungi să devii din ce în ce mai expresivă, mai agresivă în sensul bun al jocului, încât oamenii nu se mai pot dezlipi la un moment dat… a știut să facă legătura asta dintre tine și spectator.
M.M.: E gradat spectacolul, și din scriitură și din joc. E pacat sa pui toate cartile pe masa de la inceput. Si e greu să nu te atașezi foarte tare de textul acesta, mi-a intrat parca în sânge, mi-e drag si atunci e ușor. L-am asimilat foarte bine.
C.I.: Cât de ordonat îți așezi tu acolo scrumiera din jumătatea de coajă de ou, capacul de la sticlă… Se simte că personajul e o fată educată și toate lucrurile erau la locul lor, fie ca e vorba de un capac de sticlă sau o coajă de ou, dar ceea ce trăisei a ramas întipărit în niște obiceiuri nobile.


M.M.: Mă bucur că ai remarcat asta, chiar mă bucur, pentru că asta e substratul, subtextul, iar faptul că se văd și nu rămân pentru a fi descrise în caietul program, e foarte bine, pentru că asta e ideea din spate, că e o fată care a avut o viață frumoasă, educată, lucru care nu exista neapărat în text, cu asta am venit noi după aceea, că mama a fost profesoară de franceză – de aceea cânt în franceză. Întâi au venit cântecele și după aceea a venit și motivația pentru care se întâmplă ele.
C.I.: În text nu au fost cântecele inițial?
M.M.: Există ideea de cântece, dar care sunt ele, depinde de actriță. Pe mine m-au atras astea, Edith Piaf și o farâmă de Zaz.
C.I.: De când joci în România?
M.M.: Am fost angajată la teatrul L.S. Bulandra din Bucuresti încă din anul IV de facultate. Am dat un conscurs validat de domnul Liviu Ciulei, directorul onorific al teatrului la acea dată, în urma căruia domnul Virgil Ogașanu m-a angajat, era în 1996. Am jucat la Bulandra până în 2002 când am plecat în Franța, unde am și rămas 11 ani. M-am întors acum trei ani, o conjunctura familială a făcut ca eu să revin în țară și să și rămân, și am reînceput să joc teatru. Am jucat si în Franța, insa mult mai puțin și în franceză, dar nu mai jucasem demult în România. Când m-am întors am luat-o cumva de la capăt, deși luatul de la capăt nu înseamnă și luat de la zero. Mi s-au întâmplat lucrurile, adică a venit un spectacol, a venit al doilea, mi-am zis ca ce-ar fi să reiau spectacolul „Fata din Curcubeu” pe care l-am jucat în franceză la Paris… și l-am reluat. Povestea lui e așa: am citit textul imediat după ce fusese scris. M-am îndragostit. I-am spus Liei că aș vrea să-l joc dar în franceză, la Paris, căci acolo locuiam. Ea îl monta atunci în România. Cu acordul ei am început să traduc – să traduci într-o altă limbă decât limba ta natală e de două ori mai greu. Și am avut nevoie de ajutor și de sfaturi, țineam foarte, foarte mult la nuanțele pe care le avea Lia în text și voiam să fie exact aceleasi si în franceză, nu altceva. Am muncit la text de mi-au sărit capacele și mi-a luat un an să pun totul la cale. Să repetăm, căci eu veneam din Paris, repetam în România, plecam înapoi, iar veneam, iar plecam, după care am căutat și am găsit un teatru pe care l-am închiriat și unde am început să joc și toată tevatura asta mi-a luat cam un an. Era cumva un test. Primul spectacol cel puțin a fost de test. Să văd dacă „trece”. Dacă are același impact ca în România și ca în limba română.
Oana Maria Grigore: Și cum l-au primit francezii?
M.M.: Excelent. (Vezi, nu mai sunt modestă.) Povestea asta trece oriunde, în orice limbă. Mie mi-e foarte drag să-l joc, sper să-l joc cât mai mult, teatru se poate face aproape oriunde, e un spectacol ușor, încape într-o valiză de mână, teatre există peste tot în țară… vreau să-l joc.
O.M.G.: Dar cum este să joci one-woman-show?
M.M.: Zice-se că-i mai greu… uite că încă tot nu văd greul. Da, e dificil… când am început povestea asta chiar și Lia îmi spunea că dau dovada de ceva curaj aruncându-mă direct într-un one-woman-show. Dorința de a-l juca a învins tot. Și distanta, si limba, si teama. Si poate aveam nevoie de un act solitar, în care să nu țin cont de nimeni, să nu dau socoteală nimănui… în care să depind doar de mine. Poate că trebuia să îmi validez eu mie ceva. Și spectacolul acesta mi-a servit drept pârghie. Știi unde am remarcat însă că a fost greu? Până i-am găsit echilibrul spectacolului, pentru că aveam reprezentații unde totul era foarte lung și eu nu-mi dădeam seama că e lung, pentru că n-am reper, neavând partener e puțin mai dificil. Si am și repetat foarte, foarte, foarte mult singură. Lucrurile astea s-au reglat în spectacole, jucându-l, reperul fiind publicul, fluxul acela de care vorbeam la început, simți când e bine și când nu, când publicul e cu tine sau când l-ai scăpat din mână…
C.I.: Acum pregătești un alt spectacol, ai avut deja premiera la București, poți să ne spui câteva vorbe?
M.M.: Da, am tradus o piesă, din limba franceză de data asta, deci mult mai ușor, e o comedie dar nu numai… nu știu la ce gen s-o încadrez, e o comedie cu atât de multe întorsături, cu nuanțe dramatice. Piesa, „O noapte pe dos” de Xavier Durringer, se joacă cu succes și la Paris și la NY, am găsit-o prin Tudor Țepeneag, regizor și jurnalist, alt român care locuieste în Franța, la Paris. Ne-am gândit cum să facem ca să lucrăm împreună acest proiect. I-am propus piesa lui George Constantinescu, actor pe care il admir din ce în ce mai mult, el e si directorul „Teatrului de Artă București” și cum i-a plăcut piesa, ne-am apucat de treabă. A venit Tudor Tepeneag în București, am lucrat în două etape, între timp l-am antamat și pe domnul Ranin în proiect, l-am rugat să ne ajute cu scenografia și a acceptat. Îi mulțumim și pe această cale, și iată, pe 13 noiembrie am avut premiera.
C.I.: Acum, de trei ani de când zici că ești în România, cum ți se pare evoluția teatrului, ca să zic așa.
M.M.: Evidentă. Faptul că Teatrul Independent a explodat este o minune și o binecuvântare.
C.I.: Dar ai remarcat și o relație între instituția teatrului, actori dar și spectatorii, ei sunt mai avizați decât îi știai tu, au început să aibă educație teatrală?
M.M.: Teatrul a avut întotdeauna un public și publicul acela de teatru e mai întotdeauna avizat, cred eu. Unde am remarcat o schimbare, și sper ca remarca să nu-mi fie luată în nume de rău, am remarcat o schimbare în atitudine. Teatrul și-a pierdut un pic din farmec, era un eveniment să te duci la teatru, era o „stare”. Starea aceea s-a cam pierdut. Vorbeam cu colegi de-ai mei și îmi aduc aminte că atunci când am început eu să joc eu teatru, când generația mea a urcat pe scenă, cand am pășit „pe scândură”, a contat. Acum lumea pășește „pe scândură” ca pe o simplă scândură. Nu mai contează. Mai nu foarte demult, publicul, dacă se întâmpla să nu aibă loc să intre să se așeze și trebuia să se pășească pe scenă, pășea pe margine, nu care cumva să calce pe terenul acela sacru. Acum se calcă oriunde, oricum, dacă n-a început încă spectacolul nici nu contează că actorul este deja în scenă. Convenția începe odată cu primul cuvânt, sau abia după anunțul „închideți telefoanele mobile”. S-a pierdut din magie și din importanța și greutatea pe care o avea o reprezentație pe scenă.
C.I.: Aici o să am ceva de precizat și vreau să scriu despre asta. Părerea mea este că o parte a actorilor sunt vinovați pentru ceea ce spui tu. Am întâlnit actori care în fața teatrelor se trag de brăcinari cu spectatorii, cu tinerii care vor să vină și ei la teatru să vadă pe x sau pe y…
M.M.: S-a pierdut magia. De ambele părți. Nici actorii n-o mai simt la fel… E fluxul. Acel du-te-vino de la spectator la actor și invers. Ne educam reciproc. Daca eu iti permit sa ma tragi de bracinar, o vei face, dar va avea reprecusiuni si pe scena. Nu că mă pun pe un piedestal si n-are voie nimeni să mă atingă, că nu-i vorba de asta… Dar știi… eu în școală l-am prins pe Dem Rădulescu, pe Albulescu, pe Cojar, pe Olga Tudorache și Adrian Pintea – profesorii mei – pe Florin Zamfirescu, Sanda Manu… te lipeai de pereți când treceai pe lângă ei, erai conștient de privilegiul de a le fi aproape. Si noi, studenții, eram puțini… Era un fel de conștientizare, mai profundă, acum nu mai e parcă timp pentru asta. Oamenii, și public si actori, s-au adaptat vremurilor de acum și dacă nu mai are cine să te învețe valoarea, crezi că tot ce zboară se mănâncă si că trasul de brăcinar înseamnă admirație…
O.M.G.: Aș vrea să întreb legat de piesă, mesajul oricum este foarte dur, marcant, de impact, poate supraviețui un om care a trecut prin ce a trecut ”Fata din Curcubeu”, mai poate avea o viață întreagă?
M.M.: Ce înseamnă până la urmă o viață întreagă? Se zice că Dumnezeu ne dă cât putem duce. Fetei ăsteia din piesa mea Dumnezeu i-a dat multe de dus. Înseamnă că e puternică. Și dacă e puternică, da, mai poate avea o viață. Pentru ea se cheamă că e întreagă doar pentru că supravietuiește. Chiar mă gândeam la un moment dat dacă eu aș fi supraviețuit în stradă. Nu cred. Povestea fetei ăsteia e însă o poveste întreagă. Are de toate.

C.I.: Piesa asta mi se pare ca ar fi o piesă la care dacă nu ar exista obișnuința, eu aș zice să nu aplauzi la final…este atât de marcant, suferința este atât de mare…poate doar ca măsură a actului actoricesc.
M.M.: Inteleg ce spui însă cred că prin aplauze dai înapoi ceva, e un fel de recompensă și de „răcorire”. Eu mă bucur tare mult la aplauze și e cumva măsura „actului actoricesc”, vorba ta. Am participat o singura data la un spectacol la care erau chiar interzise aplauzele la final. Si nu s-a aplaudat, s-a plecat în tăcere din sală… A fost foarte straniu… Eu am plecat acasă cu o senzație de neîmplinire – a mea. M-a frustrat ca n-am putut să răsplătesc pentru ceea ce am primit. …Cred că ăsta era și scopul, experimentul, să pleci acasă cu ce ți s-a dat și s digeri în timp, încet, tu cu tine…
C.I.: Acum dacă vrei tu să ne mai transmiți ceva legat de proiectele din viitorul apropiat sau o idee, o stare, o emoție care te încearcă.
M.M.: Mă încearcă după fiecare spectacol, o fericire. Teatrul mă fericește. Iar ca proiecte, vreau să joc cât mai mult, acum joc în 4 spectacole și sper ca la anul să fie 8, pe urma 16… și așa mai departe. În ideea: „A fost o data ca niciodată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.